Voi vă uitaţi în direcţii diferite şi teoretice.
Eforturi au existat. Şi refuzuri au existat.
Aici avem două probleme mari şi diferite, care se pare că sunt universale:
1. Procesul ăsta de recrutare e vag, nestandardizat şi intenţionat ţinut în umbră. Cerinţele sunt puse la plezneală de obicei de oameni care n-au nici în clin, nici în mânecă cu postul în sine; sunt oameni nespecializaţi (nici în recruitment, nici în partea tehnică a job-ului, şi aici nu mă refer numai la IT; orice job are o parte "tehnică"). Marjele salariale sunt un mister; le ştii doar dacă ai amici "în interior", altfel să fii sănătos. Feedback-ul după ce ai aplicat e de obicei zero sau aşa de vag încât devine zero. OK; dacă eşti acceptat nu-ţi pasă de feedback; dar dacă firma te refuză nu-ţi spune niciodată
de ce (asta în cazurile foarte rare în care primeşti vreun răspuns; în cele mai multe cazuri e o tăcere de moarte). Negocierile salariale sunt de multe ori ca la tarabă în obor (da, chiar şi la multinaţionale).
2. Factorii decizionali sunt ai dracului de subiectivi. Şi chestia asta, din nou, o afli dacă ai oameni "în interior". M-am crucit ce-am auzit de-a lungul timpului: "ăla e prea bătrân"; "ăla e mai potrivit, dar aia e mai bună, are ţâţe, are cur"; "ăla are plete" (am fost refuzat de MULTE firme pe motivul ăsta, of course aflat indirect de la oameni "din interior" care îmi sunt amici); "am eu pe altcineva" (care e prost ca noaptea, dar nu contează); etc., etc. De cele mai multe ori nu ştii nimic şi-ţi imaginezi că au existat alţi aplicanţi, mai buni ca tine (profesional vorbind). Bullshit. A fost un caz în care s-a luat decizia să fiu refuzat pentru un post fiindcă... n-aveam maşină personală. Şi nu era necesară (IT, back-office)! Dar probabil că "nu dădea bine" să vin cu metroul la muncă. Sunt judecat pe criterii hilare, de genul "mamă ce adresă de e-mail are ăsta", dar nimeni nu se întreabă "da' câţi bani poate aduce omul ăsta pe lună?".
Chestiile astea nu sunt doar de România; sunt mai peste tot. Şi sunt REGULĂ. La care există excepţii. Am fost şi "om din interior" în destule cazuri (peste 10 la 3 firme diferite); nu scot invenţii pe cur. Şi dacă vine careva cu ideea că "alea-s firme de căcat" - sorry, dar două sunt în top 10 cei mai doriţi angajatori din România (go figure!).
Iacă, "secrete" de corporaţii:
- Posturi care apar pe site-urile de recrutare şi care de fapt nu există; respectivele ads apar fiindcă e o metodă IEFTINĂ de a-ţi face reclamă şi a umfla rating-ul de companie dorită. Timp de 4 ani (4 ANI!) a existat un job ad pe toate site-urile importante de recrutare din România, post care NU exista ca liber în departament. Am lucrat în departamentul respectiv şi am vorbit de multe ori cu hiring manager, care mi-a confirmat verbal: "nu adu oameni că n-am headcount".
- Sunt angajaţi oameni pe un post şi după o perioadă (între o zi şi 3 luni) sunt mutaţi pe alt post, mai slab (a se citi "mai de căcat"), "la schimb" cu cineva care ocupa postul respectiv. Se numeşte "reorganizare". Cunosc personal 4 oameni care au păţit asta într-un singur LOB.
- Criteriile pe care se fac promovări sunt nepotiste; promovările se fac "pe sub mână", sub aceeaşi umbrelă: "reorganizare". Cunosc personal ZECI de cazuri. Şi vorbim de astfel de lucruri în firme cu număr de angajaţi din 5-6 cifre.
Voi povestiţi de studenţii care vin cu fumuri în cap; bun, de acord. Aveţi dreptate legat de ei. Dar eu văd cu ochii mei studenţi cu fumuri în cap angajaţi în locul unor oameni cu 5+ ani experienţă şi foarte buni în domeniu pe bază de nepotism. De unde ştiu? Well... au trecut şi unul, şi altul prin mâinile mele la interviul tehnic. Acu' mai rămâne să vină
Adrian şi să spună că eu-s praf la meseria pe care am făcut-o f'o 6 ani, aşa, deci incapabil să ţin un interviu tehnic ca lumea.
Eu nu sunt frustrat de pomană. N-am avut niciodată pretenţii. În Bucureşti m-am angajat pe un salariu de început foarte mic după standardele Capitalei. Şi am fost mulţumit cu el. Dar de ani de zile văd nişte lucruri pe care nu le-aş fi crezut posibile în materie de locuri de muncă. Şi mă doare când sunt refuzat că am plete sau n-am maşină sau stau în chirie. Şi mă doare când văd că incompetenţi ocupă posturi care li se refuză competenţilor. Şi mă frustrează când nu mă caută înapoi niciun pulete de la Recruitment, ever, că "telefonul costă" şi "emailu' e greu de scris". Nu contează că s-au bătut cu cărămida în piept că "noi ÎNTOTDEAUNA vă contactăm, indiferent de rezultat!". Şi repet, nu sunt pretenţios. Dar când mă duc pe la un interviu şi văd vreo "amploaiată" cum se chinuie să-mi pună întrebări-tip tehnice de pe un formulkar pe care are imprimate nişte răspunsuri-tip... îmi vine să-i smulg foaia din mână, s-o arunc la coş şi să plec dracului unde văd cu doi ochi. Da'n loc de asta trebuie să stau acolo, zâmbind frumos ca un drogat cu Extasy şi îi răspund calm, încercând să ghicesc ce căcat o fi pe foaia aia, că dacă ratez vreun cuvânt iese naşpa. Şi probabil iese naşpa, că nu mai sunt în pla mea în clasa a IV-a, să învăţ mai ştiu eu ce poezie pe de rost, ca un papagal. Dar recruitment-ul a rămas în epoca aia şi eu trebuie să joc după cum e cântecul. Ce dacă e vreo manea jegoasă de Ferentari, eu tot trebuie să joc.
Dacă nu v-aţi întâlnit niciodată cu problemele astea, ce să zic: băftoşilor. Bravo vouă. Vă invidiez. La propriu. Mi-e ciudă pe voi, cei care trec prin viaţă uşor, care au pile, erm, scuze, "networking"
(şi nu e nicio diferenţă!); şi-n acelaşi timp îmi dau seama că aproape nimănui nu-i pasă de recomandările de pe CV (şi contactele de acolo) şi probabil nici de CV-ul în sine. Se uită să vadă dacă "cunoşti pe cineva", dacă ai casă, maşină, dacă eşti prezentabil (doamne fereşte să ai vreun mic defect, ai belit-o!), dacă zâmbeşti frumos, ce marcă are costumul de pe tine, da' pantofii? De-astea.
Eu cer doar să mă angajeze cineva pe baza a ceea ce ŞTIU şi POT, nu pe baza a CUM ARĂT şi CE DEŢIN. Cer prea mult?
