Kamelot,
The Black Halo (2005) - Progressive power metal (nu vă uitaţi la ce scrie pe AMG la
Styles că ăia nu ştiu despre ce vorbesc). Nu m-a impresionat niciodată power metal-ul pur, mi se pare un gen aparent epic şi cu melodii catchy datorită orchestraţiei, dar nu foarte pretenţios overall. Plus că double drumming-ul „doar pentru că se poate” mă scoate din sărite. Kamelot e în principiu aceeaşi mâncare de peşte, doar că suficient de diversificată/complicată (compoziţie, albume concept, etc.) cât să se ridice peste gloată (na rimă).
The Black Halo are de toate: pasaje monolitice agresive, părţi liniştite acustice, double drumming (nu la modul nesimţit totuşi), impresia de epic dată de orgă, death grunts courtesy of Shagrath de la Dimmu Borgir (reduse la minim totuşi, spre binele muzicii), soprano vocals courtesy of Simone Simons de la Epica (care vrea ban să zică ceva rău de ea
), solo-uri, versuri în latină, italiană etc. Cel mai important, însă, este modul reuşit în care toate astea sunt puse cap la cap.
Saved the best for last:
Cynic,
Focus (1993; am ascultat remaster-ul din 2004) - Progressive death/black metal + jazz fusion. Încep cu partea vocală, care nu prea îmi place: există două voci, una robotică (a lui Paul Masvidal), trecută printr-un sintetizator or something, şi una black/death a lui Tony Teegarden. Presupun că ideea e aceea de opoziţie trecut-viitor sau ceva de genul. Vocile sunt folosite alternativ, astfel încât fiecare cântă cam jumate din versuri. Trecând la lucruri serioase, partea instrumentală e atât de bună încât Teegarden devine suportabil: Masvidal şi Jason Gobel colaborează excelent pe partea de chitară, iar bucăţile cântate sunt suficient de diferite, complexe şi nerepetitive încât e greu să spui care e rhythm şi care e lead guitarist. Linia de bass e independentă de restul instrumentelor şi la fel de neortodoxă, mai degrabă un puls continuu (seamănă pe alocuri cu ce cântă John Myung de la Dream Theater, doar că aici nu e acoperită de chitări
) decât bass-ul tipic „de umplutură”. Evident că Sean Reinert nu putea să cânte altceva decât restul formaţiei, astfel încât tobele sunt la fel de nerepetitive şi greu de urmărit rhythm-wise. Nu aş putea să recomand o melodie, trebuie ascultat cu totul, dar dacă trebuie: Veil of Maya.
PS: Promit ca data viitoare să nu mai scriu romane.