Două
capodopere ale cinematografiei româneşti contemporane.
1.
Poliţist adjectiv
Un film extraordinar de plictisitor, fără acţiune, fără dialog, doar unu care se plimbă pe străzi. Singura parte în care mai seamănă a film e cea cu adjectivul. Simplu, ieftin şi prost. Foarte slab din punctul meu de vedere, probabil cel mai prost film pe care l-am văzut până acum, îi dau nota 4.
2.
Eu când vreau să fluier, fluier.
Spre deosebire de cel anterior ăsta e ceva mai activ. Dar din nou aceleaşi secvenţe clasice din filmele româneşti, jumate de film cred că arată ceafa lu' ăsta plimbându-se în livada penitenciarului. Îi dau un 6 cu multă indulgenţă.
Şi acum stau şi mă întreb de ce sunt filmele noastre fără dialog, fără mişcare, fără nimic. Ok, multă acţiune presupune decoruri şi locaţii, deci foarte mulţi bani. Dar textul? Unde-i textul? Să spunem că mai trebuie şi pauze, dar deja la a 3-a tură prin livadă cu camera lipită de ceafa condamnatului eu căscam şi-mi curgeau ochii de plictiseală. Slabe filmele astea, foarte slabe. Cred că ăştia caută actori când de fapt ar trebui să caute textieri, scenografi şi alţi asemenea oameni care fac un film să fie film şi nu doar o filmare. Sunt profund dezamăgit şi-mi dau seama de ce noi încă mai avem de învăţat de la alţii cum se face un film să fie în primul rând comercial şi apoi capodoperă.
Din cîte am înțeles, cu filmul ăsta s-a lansat Vin Diesel.
