Presiunea competiţiei a dus la dezvoltarea de senzori cu rezoluţii tot mai bune şi procesoare de imagine tot mai performante. Chiar dacă 3MP sunt arhisuficienţi pentru print-uri rezonabile până la dimensiuni A3, crezi că ţine argumentul ăsta când competiţia se laudă cu 8MP? Ultimele Canon Ixus au acelaşi procesor Digic IV ca şi ultimele dSLR-uri Canon; diferă senzorul şi ansamblul optic şi alte mărunţişuri
pe-acolo.
12 MP te ajută la a obţine o fineţe mai bună a detaliilor măcar pentru algoritmii de postprocesare din cameră, deşi în print-uri de dimensiuni uzuale sau micşorate pentru web n-o să simţi asta. Dacă ai chef de decupaje şi prelucrări pe PC, ai mai multă informaţie utilă, însă limitarea va fi dată de performanţele medii ale ansamblului optic.
IS-ul e mai mult marketing decât utilitate, în sensul că în anumite condiţii de iluminare slabă (umbră, interior, seară) poate să ajute, dar nu va face minuni. Însă oamenii au impresia că IS-ul va face minuni în situaţii ce ar fi dificile chiar şi pentru un dSLR performant cu trepied cu tot (teatru, concert, petrecere noaptea în aer liber sau în club).
Îmbunătăţiri au apărut pe partea de optică, zoom-urile sunt ceva mai luminoase (încep de la f/2.8 sau mai bine), în special în partea tele (coboară chiar sub f/5), astfel încât nu mai apar atât de des probleme de expunere îndelungată la zoom maxim. E bine de ţinut minte că abilitatea de a face zoom înseamnă un compromis la sharpness şi luminozitate, şi un IS nu va compensa suficient un superzoom de 10x. 3-5x e suficient pentru marea, marea majoritate a situaţiilor; mai mult de atât mai bine faci poza fără zoom şi apoi crop pe imagine, măcar prin asta nu rişti o expunere lungă şi imagine mişcată din cauza obiectivului întunecat la zoom mare. Tot pe partea optică au apărut mai multe modele cu unghi larg, echivalent de 28 sau 24mm, chestie ce mi se pare foarte practică.
Alte îmbunătăţiri ce ţin de utilizare ar fi ecranele mai mari şi mai detaliate (3", 920.000 pixeli), interfeţele HDMI, recunoaşterea feţelor (unele ştiu inclusiv să tragă mai multe cadre secvenţial şi apoi să le amestece din software pentru ca toţi oamenii să aibă ochii deschişi, când ai nevoie să faci chestia asta nu-ţi doreşti să fii guru în Photoshop), şi varietatea mai mare de „preset scenes” care reglează parametrii camerei în funcţie de tipul de fotografie ce vrei să-l realizezi (sport, înserat, asfinţit, copii etc., nu mă refer la efecte gen sepia, alb-negru etc.) şi astfel produce rezultate mai bune decât modul generic Auto.
În cele din urmă, au apărut câteva modele de camere compacte specializate, cu senzor tip dSLR şi ansamblu optic excelent, care merită atenţia unui pasionat. De exemplu,
Canon G11 sau
Ricoh GR Digital III (fără zoom, focală echivalentă wide angle de 28mm şi foarte luminos, f/1.9), etc. Sunt urâte, dar sunt compacte şi performante, pentru light travelling practic ai un dSLR într-un buzunar. Unele fac furori chiar şi în studio, cu un timp foarte rapid de sincronizare cu flash-urile, oferind astfel mai multă flexibilitate creativă în folosirea luminilor pentru a obţine un efect sau altul.
Tendinţa mi se pare clară de a împinge avantajele tehnologice dinspre partea pro spre consumer, fie ca opţiuni suplimentare pentru cei ce le ştiu folosi, fie îmbrăcate într-o combinaţie prietenoasă. De exemplu, opţiunea de la dSLR-uri pentru a ridica oglinda şi a face poza în 2 paşi distincţi, pentru a elimina chiar şi acea mişcare infimă a camerei la expunerile lungi, acum e prezentă în dSLR-urile entry-level Nikon D5000/D3000 ca... variaţie a vitezei motorului de ridicare a oglinzii pentru a face un zgomot mai mic pentru fotografii la teatru sau la bebeluşi adormiţi