Într-o concepție în care nu poți cheltui niște bani înainte să-i obții (adică soldul tău de la orice moment trebuie să fie neapărat pozitiv), da, pare ciudat. Dar creșterea bazată doar pe forțele proprii de finanțare este lentă și riscantă din punct de vedere personal; câți patroni n-au rămas în fundul gol când afacerea nu le-a mers?
Însă dacă tu ești ăla cu ideea și munca și alții își asumă un risc de a te finanța pentru că așa s-ar putea să primească un cașcaval mai mare, problema se pune altfel. Toate firmele pe acțiuni sunt finanțate de către acționari, persoane fizice sau juridice, adică fac treabă exclusiv cu banii altora cu promisiunea creșterii valorii acțiunilor și acordarea de dividende. Chiar și întreprinderile mici și mijlocii obțin linii de creditare la bănci, contra unei dobânzi. Riscul personal al întreprinzătorului e zero. Iar din această perspectivă, o companie are la orice moment disponibilități bănești (ale altora) care să-i permită ca soldul propriu să fie și negativ.
Și atunci, compania poate să o ia de la coadă la cap cu bilanțul, prognozând o cifră de afaceri și un anumit nivel de profitabilitate la sfârșitul exercițiului financiar anual, considerând că produsele cumpărate AU de fapt valoarea stabilită prin prețul de vânzare și mai rămânând doar problema să fie convertite în bani pe măsură ce trece timpul, și alocând pentru activitatea de vânzare niște bugete interne de cheltuieli înainte ca banii respectivi să fie de fapt produși prin forțe proprii. Practic, compania se creditează singură din viitor, folosind o linie de credit externă ca buffer de plăți curente. Acest lucru dă o flexibilitate mai mare de decizie, ce acțiuni să fie întreprinse când, nemaifiind condiționarea „mai am bani în cont”.
La sfârșitul anului, oricum toate sumele se sting intern. Rezultatul e că, net, compania a ajuns sub sau peste nivelul de profitabilitate scontat, însă acest lucru ține acum de 2 factori: cât ai reușit să vinzi, dar și cât ai reușit să cheltui pentru a facilita vânzările.
În mod evident, adaosul comercial nu este egal cu nivelul de profitabilitate urmărit

Prețul de vânzare îl stabilești în funcție de percepția consumatorului la valoare, nu ca și calcul aritmetic aplicând un procentaj arbitrar la un cost de achiziție. Iar profitabilitatea trebuie să fie suficient de atractivă pentru a atrage investitori, a ține creditorii mulțumiți, a plăti creditele și a acumula capital propriu, însă și suficient de mică pentru a nu plăti impozite prea mari. Așa îți dai seama că e foarte important să CHELTUI bani ca să-ți promovezi activitatea, în loc să stai cu punga strânsă că, vai de mine, trebuie să maximizezi profitul.
Cel mai fericit că tu obții profit cât mai mare este statul. Doar că tu probabil vrei să urmărești în primul rând interesele tale ca întreprinzător, nu ale statului, și atunci trebuie să te debarasezi de mentalitatea „prin forțe proprii” și „maximizarea profitului”.
Prin alte părți, creditarea ce asigură disponibilități bănești imediate se face în și mai multe moduri ca la noi. Cupoanele de discount, de exemplu, îți permit să încasezi prețul fără reducere, să rulezi cu banii clienților timp de câteva luni (cât e scadența de plată la cupoane), apoi să le rambursezi reducerea fără nici o dobândă. Clienții sunt fericiți că au primit reducere, tu ai avut niște bani în plus pentru care nu plătești dobândă și te-a costat doar un artificiu de gândire. Sau, plata la scadență a facturilor furnizorilor sau chiar și întârziată; de ce să te grăbești să achiți datoriile încă de a doua zi când au venit facturile, când ai scadență contractuală de 45 de zile în care să mai folosești sumele alea în interesul tău, și poate că penalitățile de întârziere sunt chiar mai mici decât dobânda de la bancă?