Din categoria „nu vând nimic, doar mă laud”, azi am urcat pentru prima oară cu bicla pe Transfăgărășan dinspre nord, din Cârțișoara până la Bâlea Cascadă. Am avut parte de un noroc chior: vreme foarte călduroasă (10-11 grade jos, 7 grade la Bâlea Lac) și fără precipitații (anul trecut pe vremea asta băga o lapoviță nasoală); dacă ar fi fost și soare, ar fi fost mirific. Mulțumită unei toamne foarte secetoase, drumul e curat, doar spre vârf sunt niște porțiuni de gheață. În ciuda semnelor, nu e închis complet, se poate ajunge cu mașina până sus, dar e riscant pe gheață și vremea foarte schimbătoare.
Am plecat cu o trupă de mountainbikeri și cursieriști puși pe fapte mari: să urce până la lac, cât se poate urca pe bicicletă. La plat am ținut pasul cu ei fără probleme, se mergea relaxat, de încălzire. Da' cât ce am dat-o-n primul urcuș mai serios și serpentine, problema s-a schimbat.
Toți aveam haine serioase la noi, că ne așteptam la friguri crâncene mai sus, mai ales pe coborâri când nici nu pedalezi. Doar că unii au fost inspirați să bage țoalele în ghiozdănele și să urce relaxați; io le-am cărat pe mine și, ulterior, pe ghidon.
Problema a fost de fapt două, și anume următoarele trei. 1) M-am băgat la un asemenea urcuș varză fiind, fără exercițiu susținut în lunile anterioare. 2) Dificultatea a fost să găsesc și să mențin echilibrul între efortul de deplasare și cât de tare mă încălzeam. Și, în cele din urmă, 3) Urăsc cățărările.
Ca paranteză, atât cursieriștii cât și mountainbikerii se împart între cei ce preferă urcările și cei ce preferă coborârile. Din ce-am văzut, majoritatea preferă cățărările, și e de înțeles de ce: e un exercițiu ce necesită controlul tehnicii de pedalare, dozare a efortului și respirației pe care îl poți aprofunda și aplica la fel de fiecare dată. La fiecare antrenament ajungi să-ți cunoști limitele la efort, unde poți să împingi, cum reacționează mușchii, și așa mai departe. Și atunci, cățărările arată clar cine e mai bine antrenat și cine nu.
Însă, tot ca regulă, rareori bunii cățărători sunt buni și la coborâri. Acolo nu mai depinde de tehnica mușchilor tăi, ci de agilitate, capacitatea de a gândi foarte repede din mers trasa optimă, de a prevedea obstacolele și riscurile, de a-ți păstra energia cinetică și a ști când să pedalezi și când să frânezi. Depinzi foarte mult de natura traseului, de ce fac ceilalți oameni, dacă a plouat sau nu, etc. Brusc nu mai ești în lumea ta, ci interpretând în timp real toate informațiile din jurul tău. Nu-i de mirare că mulți cățărători buni se kk pe ei pe o coborâre banală. (Ok, mai sunt și excepții, unii sunt de-a dreptul demenți, pișcă frânele de câteva ori în zeci de kilometri pe munți...)
Mie-mi plac coborârile și urăsc cățărările. Asta e. Pe urcări mă depășesc cam toți, chiar și pe o pantă mică și constantă și pe asfalt; însă pe coborâri zbor pe lângă cei ce m-au depășit, chiar dacă e drum cu pietre mișcătoare sau versant de deal acoperit de rădăcinile proeminente ale copacilor. Așa a fost și azi: n-a durat mult și am rămas de căruță, urcând chinuit în pas de melc. Dar mă așteptam la asta și nu m-am stresat; în ritmul meu am ajuns la Bâlea Cascadă în 3 ceasuri (timp în care vitejii au ajuns până la lac, au băgat o ciorbă și au și început coborârea). 14 kilometri de urcare sănătoasă, rampă între 5 și 10% constantă, plictisitoare ca naiba, dar o lecție despre efort, hidratare, temperatură, estimat înclinația.
Ei, dar a venit și momentul coborârii
Blindat până și cu mănuși de schi și overshoes din neopren de 3mm, i-am dat în goarnă pedalând la vale pe serpentine, cu bărbia în ghidon ca să reduc frecarea cu aerul și folosind toată lățimea drumului. 14 km la vale au zburat cu 70-85 km/h în vreo 10 minute; aș fi lăsat-o și mai repede un pic dacă cunoșteam ceva mai bine cauciucurile la asemenea viteze pe asfalt și mai ales pe zonele ude ale șoselei. Oricum, cu roțile umflate la 4 atmosfere jumate, frecarea cu solul a fost minimă, deși am simțit în omoplați toate asperitățile drumului. Și așa am ajuns jos imediat după trei rutieri fruntași din vreo 18 câți eram, unul din ei fiind un veteran al ciclismului românesc și care a dus trena pentru ceilalți doi. Iar de-acolo până la cazare a fost poveste, tras cu 35-45 la oră pe plat, făcând cu rândul la dus trena în plutonul fruntaș, că nici nu ne-am dat seama când am și ajuns.
Cu trei lucruri am rămas azi: un benchmark pentru acest traseu (de repetat în vară și iarna viitoare ca să văd evoluția), un pic mai mult exercițiu la cățărare, și un rânjet tâmp care n-o să dispară prea ușor
Recomand încercarea Transfăgărășanului.
