Le Orme:
Felona e Sorona (1973)
La Maschera di Cera:
Le Porte del Domani (2013).
Am mai scris despre
Felona e Sorona, dar vă reamintesc că e un album-concept de referință în rockul simfonic italian și în prog în general, despre două planete antagonice, simbolizînd lumina și întunericul, muzical dominat de orgi și sintetizatoare (Toni Pagliuca), suprapuse unei secțiuni ritmice excelente, susținută de Aldo Tagliapietra (bas și chitară), care se ocupă și de partea vocală (de asemeni excelentă) și de Michi dei Rossi (tobe). Albumul e o lecție în a transmite emoții prin muzică, și e suficient să asculți „Felona” și „Sorona” ca să înțelegi contrastul ce stă la baza poveștii, chiar neștiind italiană. Ambele melodii sînt structurate asemănător, dar „Felona” e veselă și optimistă, bazată pe chitară acustică și ornamentată cu flaut, pe cînd „Sorona” e mai lentă, cu o tonalitate sumbră dată de bas și orgă. Here I go again... Focus...
După 40 de ani,
La Maschera di Cera continuă povestea celor două planete cu
Le Porte del Domani, fapt anunțat de coperta albumului, realizată de către același pictor ca și
Felona e Sorona și de prima melodie, ce poartă numele piesei care încheie albumul
Le Orme din ‘73 („Ritorno Dal Nulla”).
Stilul muzical e același, de data asta avîndu-l în prim-plan pe Agostino Macor, care și-a adus de-acasă toată colecția de orgi din anii ‘70 (pian Rhodes, orgă Hammond, Mellotron, Minimoog, sintetizator, etc.) cu intenția de a face de rîs toți organiștii care nu se numesc Wakeman sau Emerson. Și reușind: refrenele de pe „Ritorno Dal Nulla” și „Luce Sui Due Mondi” și finalul de pe „La Guerra Dei Mille Anni” sînt grandioase, în timp ce pe „L’enorme Abisso” arată că știe și rock psihedelic, astea fiind doar cîteva momente dintr-un album de 45 de minute.
Pe pasajele liniștite, locul central e luat de flaut (Andrea Monetti), susținut de chitară acustică (Alessandro Corvaglia) - prima parte din „La Guerra Dei Mille Anni”. Monetti contribuie și cu înflorituri pe secțiunile intense, completînd atmosfera creată de orgi - „Luce Sui Due Mondi”.
Corvaglia se ocupă și de partea vocală, și face o treabă excelentă în a-i ține piept lui Macor, ba chiar are cîteva momente în care se dă în spectacol, totul cu bun gust.
Partea ritmică e asigurată de Fabio Zuffanti și al său bas distorsionat și foarte pronunțat în compoziții și Maurizio di Tollo (tobe), care are un stil mai discret decît dei Rossi, dar la fel de impresionant.
Le Porte del Domani există și în varianta
The Gates of Tomorrow, cu versuri în engleză, pe care vă recomand cu căldură să o ignorați. Nu că nu s-ar descurca Corvaglia și în engleză, dar nu se leagă la fel de bine ca în italiană. Dar ambele variante sînt ascultabile în întregime pe
progstreaming, deci puteți decide singuri.
Deși prea pretențios ca să-l recomand tuturor,
Le Porte del Domani mi se pare un album esențial pentru oricine are tangențe cu progul simfonic. Se ridică cu siguranță la nivelul predecesorului său, și sînt convins că va rămîne un album de referință pentru progul italian.