Manes -
Vilosophe (2003)
Introducere. Sunt, dar mai ales am fost un adversar al pseudo-curentului modern-rock/metal, reprezentat de transformarea formaţiilor care cândva au dat naştere la genuri şi au atins, pe alocuri, ceea ce înţeleg eu prin perfecţiune în muzică la nivel de compoziţie şi mesaj, nu neapărat şi la nivel de realizare. Ca exemple de vârf aş menţiona Tiamat, Moonspell, In Flames, Lake of Tears şi Amorphis, dar mulţi alţii au urmat aceeaşi cale: Katatonia, Arcturus, Paradise Lost, Sentenced etc. Din promotorii unui gen, din creatorii unei muzici care „merge la suflet” pentru un grup restrâns, au luat calea comercialului, oferind o muzică de calitate la nivel de realizare (fireşte, din moment ce s-au bazat pe experienţa acumulată), dar cvasi-nulă ca mesaj. Din ceva uneori zbuciumat dar sincer, greu de înţeles dar deosebit pe cei pe care „îi prinde”, au ajuns să cânte ceva care cu greu se poate încadra într-un gen anume, cochetând cu mai multe genuri uşoare sau cu extrema „uşoară” a unor genuri „grele”. De obicei se învârt în jurul gothic-ului, mai mult spre rock decât spre metal, cu tendinţe de pop, hard rock, nu-metal şi hardcore. Din ceva greu de înţeles au devenit ceva accesibil, dar care se încadrează mai uşor în categoria de muzică care transmite voie bună. Cineva îi zicea
muzică de maşină, pe care o asculţi la drum lung, în fundal, fără a te concentra asupra ei.
Manes a cântat cândva black metal pur. D-ăla cu elogiat Satan, cu zbierete de neînţeles pentru cei mai mulţi. Albumul din 2003, însă, nu mai are nimic de-a face cu trecutul, fiind o combinaţie de o grămadă de genuri, un haos muzical total, cu tendinţe de jazz, cu clear vocals, cu sunete sintetice, cu saxofon, cu încercări nereuşite de pasaje progresive, cu chitara uneori downtuned pentru a se alinia curentului *
core, cu ritmuri de maşină dar fără a avea ceva atrăgător, constant şi plăcut la ascultare. Practic, au încercat o combinaţie dintre modern-rock şi complexitatea cu care se mândreau înainte, iar mijloacele folosite sunt ciudate, rezultând ceva interesant, dar greu de înţeles. Ba chiar greu de spus dacă e ceva de înţeles. Au, totuşi, atmosferă, motiv pentru care le-aş da o notă medie spre mare.
Am mai ascultat în ultimele zile:
Dismal Euphony -
Python Zero (2001), un black/gothic melodic care nu se ridică la nivelul albumelor anterioare, fiind parcă creat din plictiseală; în schimb, ultima piesă e genială;
Roxy Blue -
Want Some (1992), unicul album al unei formaţii care a existat timp de vreo doi ani, un hard-rock destul de soft, dar plăcut la auz;
October Falls -
Marras (2005),
Sarastus (2007),
The Streams of the End (2007), primele două fiind nişte capodopere melancolice ale chitarei acustice, iar ultimul un black-metal acceptabil;
Hellyeah -
Hellyeah (2007), un *core cu mesaj subunitar şi sunet plictisitor de dur, dar ie al ăluia de la Pantera (câh!), deci tre' să vă placă, deşi mie îmi sună a corespondentul manelelor în rock;
Beto Vázquez Infinity -
Beto Vázquez Infinity (2001),
Wizard (2002), ultimul conţinând versiuni modificate/remixate ale celui dintâi; un metal uşor, melodic, fără substanţă dar plăcut, vocalul fiind asigurat de nume mari în domeniu - Tarja Turunen (ex-Nightwish), Candice Night (Blackmore's Night), Sabine Edelsbacher (Edenbridge), Fabio Lione (Rhapsody [of Fire]) etc.
Lana Lane -
Red Planet Boulevard (2007), un pop/power/heavy/melodic metal, bun pentru începători;
Green Carnation -
Acoustic Verses (2006) - gothic progresiv acustic, 10/10.