Ultimul album muzical

Mi-am făcut timp cu greu în ultimele săptămîni să mai ascult cîte ceva, dar ce am ascultat a meritat.

Magenta: Revolutions (2001).
Revolutions e un album parcă anacronic, semănînd foarte mult cu ce cînta Yes în anii '70 (multă orgă), dar cu voce feminină. E un CD dublu conținînd cîte două suite a 19-25 minute fiecare, separate de cîte un interludiu acustic. Primul CD mi s-a părut mai bun, atît ca muzică, cît și ca versuri, dar ambele sînt excelente.

Beardfish: Mammoth (2011).
Beardfish au, se pare, aceleași influențe cu Magenta, dar un mod diferit de a le exprima. Dacă instrumentalul „Akakabotu” sună a prog clasic, cu ale sale orgi și saxofon, „The Platform” are și momente de traforaj în stilul Porcupine Tree. Pentru cine suportă melodiile de 8-15 minute, Mammoth e un album destul de accesibil, niciodată exagerat de complex sau de agresiv.
 
Magenta (atenţie, sunt două formaţii cu acelaşi nume!) au scos numai albume bunicele.
A nu se confunda cu Magenta, formaţia care a scos "Little Girl Lost" în 2002, parcă...
 
Pierre Moerlen's Gong: Downwind (1979).

Este o reîncarnare Gong sub îndrumarea percuționistului Pierre Moerlen, care a orientat formația într-o direcție jazz fusion, foarte diferită de primele albume space/psihedelice Gong (din care recunosc că nu am ascultat decît You, din 1974).

Downwind e un amestec de melodii rock accesibile, gen „Aeroplane” (2:43), și compoziții pretențioase cu substrat de jazz, ca „Downwind” (12:34) sau „Crosscurrents” (6:13), cu percuție complexă, slap bass, vioară, saxofon, fluier, solouri de chitară, etc.

După mine, merită ascultat măcar pentru piesa „Downwind”, pe care apare și Mike Oldfield la chitară și diverse alte instrumente.
 
Fates Warning: Parallels (1991)
Foarte bun, și cu elemente progresive subtile comparativ cu Perfect Symmetry sau cu concurența, deci recomandabil ca introducere în prog metal. Melodiile sînt relativ scurte, și au structură clasică și ritmuri ușor de reținut, fiind trădate doar de solo-urile stil shredding și de liniile de bass și tobe, care nu sună tocmai a heavy metal.

Fen: Epoch (2011)
După mine, black metal-ul atmosferic și post-metal-ul sînt două genuri care se completează atît de bine și permit niște tranziții atît de fluide, încît nu știu de ce nu vedem mai multe formații care să le combine. Remarc însă asta fără să fiu neapărat fan al produsului final, cum e Epoch, care, fără să fie un material rău, nu mi s-a părut capodopera la care mă așteptam din auzite. Oricum, contrastul melodios/agresiv e foarte reușit, iar orchestrația de fundal e superbă pe alocuri (partea a doua a „Half-Light Eternal”).

Unexpect: Fables of the Sleepless Empire (2011)
Unexpect sînt foarte apreciați pentru stilul avangardist practicat, care pentru mine reprezintă doar o lipsă gravă de concizie (ceva gen Spiral Architect). Fables însă e un material mai accesibil, ceea ce desigur nu înseamnă mare lucru pentru o formație ce combină toate stilurile muzicale majore de pe planetă. E în continuare un album complex doar pentru că poate (basistul folosește un instrument cu 9 corzi) și obositor la modul The Mars Volta, dar cu melodii mai legate și inteligibile, chiar dacă sar de la muzică de cameră cu soprană la death metal progresiv sau, mai grav, le combină.
Ăm, doar pentru cunoscători, altfel o să aveți un șoc.

Travellers: A Journey Into the Sun Within (2011)
Dacă titlul vă sună a traducere din klingoniană, să știți că e, de fapt, din limba înrudită numită poloneză. Dar, trecînd peste asta, e un album foarte plăcut de pop/rock ușor, cu pasaje lungi atmosferice, sintetizatoare, solo-uri în stil David Gilmour, percuție, și o voce feminină liniștitoare (Robin). E ceea ce aș numi „airy” dacă aș ști echivalentul în romînă. :goofy:
 
De ce? Aici e thread de reviewuri, nu prozelitism. Cine e interesat știe unde să caute (sau dacă nu știe întreabă unde).
 
Kasabian: Velociraptor! (2011)
Problema cu Kasabian era că sînt o trupă britanică care nu suna britanic decît ocazional (nu întrebați ce înseamnă „britanic” - e ceva ce se simte în muzică :goofy:). No more! Cel mai bun album al lor de departe.

Opeth: Heritage (2011)
Heritage e un album bun, dar mult prea liniștit pentru ce vreau eu de la Opeth. E folky, jazzy și mellow - mai mellow decît Damnation chiar. Nu știu, sînt vexat la faza asta.

Dream Theater: A Dramatic Turn of Events (2011)
Primul album cu Mike Mangini la tobe. Mi-a plăcut, dar dacă vă așteptați la ceva revoluționar - nu e. E același prog metal mișto, dar deja generic pe care îl practică de ani de zile.
 

Dar de ce or fi așa secretoși? Dacă făceau asta în urmă cu 25 de ani, înțelegeam, dar în 2011 probabil găsești colaborări și între Dimmu Borgir și Armin van Buuren.

Două minute mai tîrziu...
Ăăm, stai că van Buuren a avut deja o colaborare cu aia de la Within Temptation, deci pe aproape. So there.
 
Poți, că mi-e greu să văd cum te-ar putea împiedica cineva s-o faci. :smile:
Pe un ton mai serios: depinde foarte mult de producător și de politica acelei case de producție care deține albumul...
 
Hai, bă, că dacă se forțează James puțin, cumpără Elektra. Probabil nici nu trebuie să se forțeze. :biggrin:

Universal Totem Orchestra: Rituale Alieno (1999).
O combinație interesantă de prog simfonic, zeuhl și fusion, cu soprană, bariton și canturi, percuție exotică, etc. Destul de eclectic (duh), uneori cam repetitiv și lungit prea mult, dar bun per total.
 
Silver Lining: The Inner Dragon (2004).
Album-concept excelent de prog simfonic din Franța, predominant instrumental, cu mai puțin pian și mai multă vioară, și cu părți vocale recitate. Suita „Fall” (2:38)/„Overture” (2:33)/„Opaline” (9:25) mi s-a părut o capodoperă, cu niște pasaje superbe de chitară/vioară/bass fretless.

În general, destul de accesibil, comparativ cu Yes, de exemplu.
 
Yep, foarte bun dupa ce treci peste inceput. Nu intreb unde se gaseste la calitate buna, ca pe Chesky Records sau HDTracks nu este.
 
Back
Top