Haken:
Aquarius (2010).
Haken sînt din Londra, cîntă prog rock/metal cu tot felul de influențe, iar
Aquarius e albumul lor de debut, și unul destul de accesibil, I might add, pentru că nu o dă nici în heavy prea heavy, nici în solouri exagerat de complicate, nici în pasaje de prog simfonic exasperant de lungi, ci reușește să combine totul în mod plăcut:
„The Point of No Return” (11:26) conține pasaje de jazz, ceva instrumente orientale și un solo de bas (Tom MacLean, basistul trupei, e membru și într-o trupă de metal tehnic);
„Streams” (10:14) pare luată direct de pe
Close to the Edge, iar Ross Jennings (voce) aduce foarte mult cu Jon Anderson, cel puțin aici;
„Aquarium” (10:39) e un fel de baladă, și sună a Dream Theater, atît instrumental cît și vocal;
„Celestial Elixir” (16:56) cuprinde pasaje de muzică carnavalescă, cu trombon, trompetă, clarinet și toate alea, și aduce a „Octavarium” ici și colo.
Deci ascultabil și de către fanii Genesis, și de către cei Shadow Gallery.
Unul dintre punctele tari ale albumului e Diego Tejeida, care pare să știe ce are de făcut cînd îi pui o orgă în față.
Trebuie să menționez două dintre cele mai nepotrivite și totodată de efect momente din istoria muzicii: ascult „Streams”, un fel de „The Solid Time of Change” (prima parte din „
Close to the Edge”, bă), deci prog stil anii '70, mellow, pian, versuri voioase de hipioți, și, pe la jumătatea melodiei, aud un doom supărat cu voce gen
Akerfeldt cînd e prost dispus, de m-am uitat să văd dacă mi-a sărit CD-ul; după 1 minut, revine la muzică „cîmpenească”. Mă surprind rîzînd de fiecare dată cînd ascult pasajul ăla. Fear not, totuși, e vorba de doar 2 minute din cele 72 ale albumului.
Pentru mine,
Aquarius e una dintre revelațiile anului, alături de
Kaipa,
In the Wake of Evolution. Nu e 10/10, pentru că putea fi mai cizelat (deh, formație tînără), dar 9/10 cu siguranță.