Editura Millennium Press a început să publice traducerile în română ale prequel-urilor la seria
Dune scrise de
Frank Herbert. Au apărut până acum
Dune: Casa Atreides şi
Dune: Casa Harkonnen.
Le-am recitit acum în română şi din păcate nu mi-am schimbat părerea despre ele. Pentru cei care mă cunosc nu e un secret că sunt un pasionat al operei lui Frank Herbert şi mai ales al universului Dune. Bogăţia acestui univers lasă amplu loc de alte cărţi, iar Brian Herbert, fiul lui Frank, împreună cu Kevin J. Anderson, a încercat să facă exact asta, răspunzând dorinţelor milioanelor de fani. Le-a reuşit doar pe jumătate.
Numele personajelor sunt cele pe care le cunosc din opera lui Frank Herbert, locurile îmi sunt familiare, dar e parcă o schiţă alb-negru, fugară, făcută la o oră de desen de un copil fără prea mult talent, faţă de o frescă a lui Rafael. Nu e Dune, parcă. Poate un univers paralel, care seamănă cu Dune. Să explic:
Personajele: Poartă acelaşi nume, arată la fel, dar parcă le-a scăzut IQ-ul cu 50-60 de puncte. M-a încântat întotdeauna încrederea lui Frank Herbert în posibilităţile fiinţei umane de a se depăşi constant şi de a descoperi noi şi noi posibilităţi de utilizare şi de potenţare ale talentelor oamenilor, fără a aluneca însă pe teritoriul magiei. Acesta este de fapt scheletul pe care e construită opera lui Frank Herbert. Dialogul era o delectare, iar gândurile şi părerile personajelor mă făceau să le recitesc o dată şi încă o dată pentru a surprinde toate subtilităţile. Această savoare deosebită s-a pierdut.
Repetiţiile: Autorii se simt obligaţi să repete la nesfârşit acelaşi lucru, să recapituleze, să reafirme. Am de multe ori impresia că mă tratează pe mine, cititorul, ca pe un copil
with limited attention span (nu am găsit traducere satisfăcătoare, e seară şi am băut prea multă socată). Cărţile originale mă puneau să gândesc. Provocarea intelectuală s-a pierdut şi ea în bună măsură.
Scriitura: Frank Herbert avea un talent de a nu spune lucrurilor pe nume, ci de a da indicii. Brian şi Kevin trebuie să explice toate acţiunile, nimic nu se întâmplă în fundal, nimic nu e sugerat, totul e rostit în gura mare. Fineţea scriiturii s-a pierdut şi ea.
Bogăţia de idei: În saga originală, tapiseria naraţiunii era îmbibată cu filosofie, ecologie, selecţie naturală, politică, religie. Casa Harkkonen şi Casa Atreides sunt doar puţin mai mult decât nişte romane de aventuri. Complexitatea uneori derutantă dar întotdeauna delicioasă s-a pierdut de asemenea.
Atunci, de ce le mai citesc? Pentru că, după cum am mai spus, nu pot rezista nici unei invitaţii care are scrisă pe copertă numele de Dune. Comparate cu volumele originale, aceste cărţi sunt, în opinia mea, mediocre. Dacă le citim ca opere de sine stătătoare, sunt o lectură agreabilă.
Sau poate sunt eu prea rău.