Ultima carte citită

Ăăăă, citesc o carte! N-am de ales, am primit-o cadou de Crăciun. Culmea, imi place. O sa revin cand o s-o şi termin (chiar dacă am văzut deja filmu'). A, cartea se numeşte Ghidul autostopistului galactic (The Hitchhiker's Guide to the Galaxy pentru englezofili).
 
Ghidul nesimtitului, o carticica nesimtit de amuzanta, tocmai buna sa iti descreteasca fruntea o seara sau doua :smile:.
 
Scytale, am găsit ultima carte din trilogia Abaţiei pe mai multe site-uri - de pildă aici.

Mie mi-a plăcut Pandora, dar se vede că Frank Herbert a scris în colaborare cu altcineva, densitatea de idei pe metru pătrat de tipăritură e mult mai mică decât cea din Dune (sau din Experimentul Dosadi for that matter). Cadrul general e fascinant, dar lumea nu mai e aşa de detaliată. Despre Orson Scott Card şi ale lui romane mi-am spus părerea într-un post anterior, dacă îmi amintesc bine. Că tot ziceai de Philip K. Dick, am dat şi eu prin toamnă o raită prin anticariate şi am înhăţat tot ce nu aveam din romanele lui. Dar încă îşi aşteaptă rândul la lectură :mda:.

A, dacă nu găseşti nicicum Abaţia Infinită ţi-o trimit eu (împrumut :biggrin:).
 
No multam de oferta, stai linistit ca o sa ies la vanatoare dupa ea, deocamdata la rand e niste fantasy si trilogia Marte de K.S.Robinson...
 
Că tot vorbeai de fantasy, ultima care mi-a plăcut au fost trei :smile:. De fapt o trilogie, The Fionavar Tapestry. În destule locuri chiar se ridică la nivelul lui Tolkien.

Despre ciclul Marte al lui Robinson ce să mai zic, i-am ridicat destule osanale într-o intervenţie mai veche.
 
Am terminat seria Vorkosigan a lui Lois McMaster Bujold. Superhero stuff, dar fire epice ceva mai încâlcite decât la cărţile obişnuite de acest fel şi o latură politică destul de dezvoltată. O recomand celor care au mult timp liber sau citesc pe unde apucă, aşa că abordează cărţi mai uşoare.

Am mai terminat şi Spin (Hugo 2006), faină şi asta.

Acum e la rând The Curse of Chalion şi Paladin of Souls (Hugo 2003), tot de Lois Bujold, plus Night Watch a lui PTerry, găsită paperback prin Diverta. N-am mai citit o carte "pe hârtie" de nu mai ştiu când, şi trebuie să recunosc că feeling-ul e fain, dar portabilitatea e scăzută şi n-are backlight :smile:.
 
Că tot a fost weekend:
Yukio Mishima - După banchet. O carte din colecţia Cartea de pe noptieră de la Humanitas. O frescă a lumii nipone postbelice (perioada nu e stabilită exact) în care o iubire imposibilă între un bătrân diplomat fost ministru şi proprietara unui restaurant la modă se înfiripă şi se sfârşeşte. Scriitura este un pic prea pedantă pentru gustul meu (poate e din cauza traducerii din japoneză). O lectură agreabilă.

Şi ca să nu pierd contactul cu SF-ul :smile: am recitit pe cînd făceam baie Stea dublă de A. Heinlein. Un scurt roman mai vechi, scris prin anii 50, în care sistemul solar geme de viaţă inteligentă. Am găsit-o la fel de savuroasă ca întotdeauna.
 
Am ajuns la jumatatea trilogiei Marte si tin sa scriu ceva voarbe pentru ca sunt impresionat, cred ca pentru amatorii de hard/mainstream e un must have.

Ca un fan al viziunii puternic optimiste a lui Roddenberry (care zicea "If man is to survive, he will have learned to take a delight in the essential differences between men and between cultures. He will learn that differences in ideas and attitudes are a delight, part of life's exciting variety, not something to fear."), si un admirator al United Federation of Planets, viziunea lui Robinson mi se pare... fascinant de naturalista. O distopie deranjanta, datorata in esenta factorului uman, care isi expune in mod constant laturile primitive. Ma deranjeaza ce citesc, dar nu din punct de vedere al stilului de scris (vazut prin prisma suspension of disbelief - care e net superior unor nume mai mari din spatele altor saga hard-sf), ci efectiv din punctul de vedere a ceea ce se descrie.

Mai concret, desi povestirile despre space frontier societies si implicatiile socio-psihologice ale desprinderii de Pamant sunt un fel de terra firma pentru mine (serviti un SMAC?), Marte... reuseste sa fie surprinzator. O societate artificiala, care imediat cum trece de etapa de survival incepe sa se ia la paruiala, o generatie de pioneri capabila de realizari ingineresti impresionante dar si de atrocitati abjecte - toate astea suficient de credibile, e mai greu de facut. De exemplu, cand citeam Rendez-vous cu Rama, de mos Clarke, mi se parea stupid ca cineva ar vrea sa-l distruga pe Rama, iar descrierea in cateva fraze a mercurienilor ca fiind eminamente xenofobi ma lasa rece... nu este cazul catastrofei doctrinare din Marte... care e explicata uneori mai amanuntit decat ar fi cazul.

...si chiar atunci cand mormai cu cartea in mana ca multe dintre personajele principale sunt niste sociopati anarhisti, complet ilogici, puternic egoisti, obsedati de politica, si ca persistenta cu care se aminteste de influenta nociva a transnationalelor da cartilor un damf rosu - care nu vine de la oxidul de fer martian :mad: Robinson te trage de maneca: undeva acolo in masa de oameni sunt si vocile moderate, care culmea, ca de obicei sunt mai multe si mai tacute. Au si ei issues, dar tind sa articuleze parca din senin obiectiunile pe care le-ar avea orice om normal, si sa reflecteze cu o amaraciune foarte credibila la debandada martiana, dand (primei parti a) sagai Marte o substanta pe care alte carti nu o au.

...cel mai probabil voi reveni, ca eu citesc mai batraneste asa, dureaza...
 
Grr, mi-ai făcut poftă să recitesc seria. Mă mai apucasem o dată, dar a apărut altceva şi am abandonat.

Am terminat şi eu cele două cărţi ale lui Lois Bujold. Eroi şi atmosferă medievală, cu flashback-uri din A Song of Ice and Fire, dar un pic mai uşoare, unele situaţii părând puerile faţă de cărţile lui George R.R. Martin. Per total o lectură uşoară şi plăcută. Well, anul ăsta ar trebui să apară şi A Dance with Dragons, aşa că un pic de veselie înainte nu strică.

Văd că pe la Diverta încep să apară mai multe PTerry-uri. Deja am luat şi citit vreo trei. Must... resist.
 
Oscar Wilde - De Profundis. N-am inteles nimic.
Nu, glumesc, de fapt am ... Cred ca totusi, n-am inteles nimic.
Doar ca Oscar Wilde a fost in parnaie unde a scris De Profundis. Desi imi place ce / cum scrie el, am inteles, din povestirile altora, ca geniul si l-a pus mai degraba in povestirile spuse celor adunati in jurul lui, decat in scrieri. Era un tip carismatic si atragator din multe puncte de vedere insa spre finalul vietii, dupa ce a scapat din puscarie, parca a cam devenit usor penibil.

Ce concluzii am tras?
1 Nu vreau la parnaie :biggrin:
2 Chiar nu vreau acolo (ok, promit sa n-o mai lungesc inutil)
3 Imi place Oscar Wilde si probabil n-o sa uit niciodata povestioara cu care incepe prefata De Profundis-ului (o sa v-o scriu intr-o zi, cand n-am ce face)
 
Cea mai buna carte pe care am citit-o in ultima vreme este "Dregatoria cartitelor" de Nicolae R. Daramus, un om extraordinar, fost medic care acum isi dedica toata viata apararii naturii de actiunile omului, "marele bolnav". E o carte in care se vorbeste despre medicina, despre natura, si despre lumea de la noi asa cum se manifesta ea social, religios, politic si mai ales… uman. Sint citeva zeci de capitole cu titluri foarte incitante, mi-e greu sa fac o selectie: Adio, Hipocrate!, Cursul dolarului la Corlata, Vile pentru porci si mistreti de mare, „Muta” moare – Hristos a inviat!, Coloana infinitului ustiu, Intre pret si valoare, Fata hidoasa a vinatorii, Sindromul Mengele, ursul brun si Ovidiu Ionescu, De la Sadoveanu la „Cazul Iovan”...
Cartea are 540 de pagini, costa 30 RON, a aparut la editura Eco-Logic in 2005 si a luat premiul de excelenta pe 2006 pentru protejarea patrimoniului (natural) national.
Poate fi comandata la edituraecologic@gmail.com sau la telefon 0230-232178 sau fax 0230-233806. Cred ca o puteti cere si cu autograful autorului, care e un om cum rar am intilnit.
Datele de contact le-am trecut întrucât e o carte mai greu de găsit prin librării.
 
Editura Millennium Press a început să publice traducerile în română ale prequel-urilor la seria Dune scrise de Frank Herbert. Au apărut până acum Dune: Casa Atreides şi Dune: Casa Harkonnen.

Le-am recitit acum în română şi din păcate nu mi-am schimbat părerea despre ele. Pentru cei care mă cunosc nu e un secret că sunt un pasionat al operei lui Frank Herbert şi mai ales al universului Dune. Bogăţia acestui univers lasă amplu loc de alte cărţi, iar Brian Herbert, fiul lui Frank, împreună cu Kevin J. Anderson, a încercat să facă exact asta, răspunzând dorinţelor milioanelor de fani. Le-a reuşit doar pe jumătate.

Numele personajelor sunt cele pe care le cunosc din opera lui Frank Herbert, locurile îmi sunt familiare, dar e parcă o schiţă alb-negru, fugară, făcută la o oră de desen de un copil fără prea mult talent, faţă de o frescă a lui Rafael. Nu e Dune, parcă. Poate un univers paralel, care seamănă cu Dune. Să explic:

Personajele: Poartă acelaşi nume, arată la fel, dar parcă le-a scăzut IQ-ul cu 50-60 de puncte. M-a încântat întotdeauna încrederea lui Frank Herbert în posibilităţile fiinţei umane de a se depăşi constant şi de a descoperi noi şi noi posibilităţi de utilizare şi de potenţare ale talentelor oamenilor, fără a aluneca însă pe teritoriul magiei. Acesta este de fapt scheletul pe care e construită opera lui Frank Herbert. Dialogul era o delectare, iar gândurile şi părerile personajelor mă făceau să le recitesc o dată şi încă o dată pentru a surprinde toate subtilităţile. Această savoare deosebită s-a pierdut.

Repetiţiile: Autorii se simt obligaţi să repete la nesfârşit acelaşi lucru, să recapituleze, să reafirme. Am de multe ori impresia că mă tratează pe mine, cititorul, ca pe un copil with limited attention span (nu am găsit traducere satisfăcătoare, e seară şi am băut prea multă socată). Cărţile originale mă puneau să gândesc. Provocarea intelectuală s-a pierdut şi ea în bună măsură.

Scriitura: Frank Herbert avea un talent de a nu spune lucrurilor pe nume, ci de a da indicii. Brian şi Kevin trebuie să explice toate acţiunile, nimic nu se întâmplă în fundal, nimic nu e sugerat, totul e rostit în gura mare. Fineţea scriiturii s-a pierdut şi ea.

Bogăţia de idei: În saga originală, tapiseria naraţiunii era îmbibată cu filosofie, ecologie, selecţie naturală, politică, religie. Casa Harkkonen şi Casa Atreides sunt doar puţin mai mult decât nişte romane de aventuri. Complexitatea uneori derutantă dar întotdeauna delicioasă s-a pierdut de asemenea.

Atunci, de ce le mai citesc? Pentru că, după cum am mai spus, nu pot rezista nici unei invitaţii care are scrisă pe copertă numele de Dune. Comparate cu volumele originale, aceste cărţi sunt, în opinia mea, mediocre. Dacă le citim ca opere de sine stătătoare, sunt o lectură agreabilă.

Sau poate sunt eu prea rău.
 
Dupa ce am terminat capodopera lui Robinson voiam sa citesc ceva mai mititel, asa ca m-am incurcat cu niste nuvele despe papi roboti, dupa care in sfarsit mi-a cazut in mana noul roman de Greg Egan editat in Romania - Carantina... pe care-l recomand cu caldura, este un adevarat page turner, hard ca diamantul.

Daca prima generatie de cyberpunkeri nascocea povesti cu iecari conectati la lumi virtuale, societati de frontiera guvernate de IA-uri si roboti dotati cu sisteme etice dubioase, noua generatie, care a crescut cu cartile primei generatii in mana, scrie ceea ce se numeste "post-cyberpunk". Iecarii sunt acum cablati complet cu implaturi bioneurale sofisticate - la calculatoare care nu sunt tot timpul facute din siliciu, roboteii sunt niste himere biocompozite care exista la granita dintre viata si non-viata, sistemele sociale fixiste din cartile vechi - prea la stanga sau prea la dreapta - sunt acum proiectii futuriste de faci carcei la spranceana. Aici se plaseaza Egan, un scriitor foarte inteligent, cu un bagaj de cunostinte enciclopedic, si un stil de a scrie condensat, intens chiar.

Alte observatii... Egan are un stil de a scrie alert, nu construieste personaje, iar cand construieste o imagine prefera sa faca observatii de esenta decat sa picteze un tablou - cu toate plusurile si adrenalina, imi vine greu sa mi-l imaginez scriind o saga. Desi Carantina se ocupa in special cu chestiuni care deriva din mecanica cuantica, Egan e atat de focalizat incat reuseste sa mentina technobabble-ul (care e de obicei omniprezent in astfel de situatii) la minim, si sa creioneze o lume in care ambele fatade ale mecanicii cuantice (colapsul functiei de unda si many worlds) coexista intr-un mod foarte bizar. Hardcore, cu cateva pasaje care lovesc ca traznetul, si cu un sfarsit care m-a lasat perplex - atunci cand m-am prins cum se terminase povestea de fapt, la ceva timp dupa ce am inchis cartea.
 
N-am citit Distres inca... n-am gasit inca cartea (si nu vreau s-o citesc in versiune digitala). Nuvelele in schimb sunt belea, si Axiomatic si Luminescent.
 
up!

Am citit o carte cu un promotion puternic in spate: Thocomerius - Negru Voda - Un voievod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti, de Djuvara. Cartea este o cristalizare a unor idei de bun simt in legatura cu nasterea statului medieval valah (~1290); din cauza ca istoria scrisa nu prea abunda de surse din acel spatiu si timp ("Descalecatul" reprezinta sfarsitul Epocii Intunecate a istoriei medievale romanesti), cartea este cristalina rau de tot... in asa masura incat ar face un post bun (dar cam lung) pe unul dintre threadurile despre ce inseamna romanism & stuff. Asta daca va intrebati cine erau basarabii, ce insemna de fapt "Mare Voievod", si de ce eram noi asa de ortodocsi pe la 1300.

In orice caz, tot respectul pentru Djuvara, care la 90 de ani e mult mai pe faza decat multi mai tineri, unii chiar in pozitii inalte...
 
Cartea aceea e tratată de unii de parcă ar fi blasfemie, mai ales teoria că nu ne tragem din daci şi romani, cât din slavi şi romani (ceea ce "makes a lot of sense" dacă te pui să studiezi limba şi denumirile localităţilor). Iar Djuvara e declarat diletant de mari "egzperţi" gen Rrrrrăzvan Theodorrrrescu.

Săracul Djuvara şi-a asumat rolul celui care trebuie să le spună copiilor că Moş Crăciun nu există. Iată un interviu cu el, despre carte.
 
Ba da, dar nu prea a rămas mare lucru din ei după romani, zice Djuvara.

Merită să citeşti interviul.
 
Back
Top