Ladri di biciclette (1948). Regia: Vittorio De Sica.
Tensiunea in film este data de o bicicleta, mai exact de furtul unei biciclete. Fara ea personajul principal pierdea job-ul.
Filmul a reusit sa ma dea complet peste cap. M-a impresionat pana la lacrimi desi este foarte departe de a aborda stilul lacrimogen. Nici un film pana acum nu a reusit sa ma afecteze in asa hal.
Acting-ul este fenomenal. Nu m-am uitat la acest film, ci am fost alaturi de
Antonio Ricci in timp ce-si cauta bicicleta, am simtit alaturi de el, o data cu el. Un actor (Lamberto Maggiorani) cu o asemenea expresivitate mai rar.
Desi povestea reuseste sa mentina un nivel foarte inalt pe tot parcusul filmului, cateva scene ating arta pura (d.p.m.d.v.). Secventa confruntarii intre tata + fiu si hoti este una memorabila. Finalul filmului ne mai ofera o scena memorabila in care
Antonio Rici (personajul principal) poarta o lupta interioara in care are de ales intre a-si pastra onestitatea si a-si pastra job-ul furand o bicicleta.
Singurul lucru care
lumineaza acest film este dinamica relatiei tata-fiu. Acest cuplu aflat in cautarea nenorocitei aleia de biciclete reuseste sa-ti incalzeasca sufletul. Felul in care piciul isi sustine tatal este emotionant. Un singur film am mai vazut cu o relatie la fel de frumoasa tata-fiu si acela este
Kozure ôkami.
Vizionare placuta.