Îți lasă un gust amar faptul că știi cât de multe lucruri au fost tăiate, și cât de sărăcăcios este filmul din punctul de vedere al trăirilor tale. Ăsta a fost motivul pentru care am refuzat să mă uit la seria Harry Potter (l-am văzut pe primul și m-am cutremurat), când cărțile (în engleză, că traducerea în română a fost o imensă balegă) au fost delicioase și râdeam singur de jocurile de cuvinte atât de inteligente. Am sărit peste Codul lui da Vinci fiindcă toate acele referințe complexe ale cărții nu le poți juca; se inspiră din poveste ca să facă un scenariu de film doar cu un fir roșu al acțiunilor și cu niște explicații sumare din conversații și asta e, hai la box office cu el să mai mulgem niște bani pe o franciză. Păcat de actorii care au jucat.
Dar dacă ai niște așteptări foarte reduse și te poți detașa, may the force be with you.
Alte exemple:
Need for Speed - e clar că totul e despre mașini și macho attitude, „povestea” este la fel de interesantă și necesară cât într-un film porno.
Transformers - cafteală cu roboți, și poate o gagică drăguță.
Step Up - totul este despre dans și coreografie, povestea e doar de umplutură de fiecare dată; nu există profunzime, caractere ale personajelor, ci doar un spectacol vizual de 2 ore-ish.
Pe „vremuri” existau serii gen Die Hard, în care toată lumea știa că Bruce Willis va salva lumea la sfârșit. Dar exista o poveste, o substanță, nu doar eye candy. Asta s-a pierdut acum. O fi și short attention span-ul tineretului de azi, care cere continuu satisfacție imediată, altfel în 10 secunde au scos smartfoanele și se dau pe net în timp ce tu încă nu ți-ai terminat propoziția. O fi și modelul de business mult simplificat, că dacă au văzut că le merge să facă milioane doar cu niște CGI și fără să se chinuie cu actorii, why bother.